"Daca vrei sa trezesti intreaga omenire, atunci trezeste-te tu pe de-a-ntregul; daca vrei sa elimini suferinta din lume, atunci elimina tot ce este intunecat si negativ in tine.
Cu adevarat, cel mai mare dar pe care il ai de oferit este propria ta transformare!"

Lao Tzu

luni, 30 octombrie 2017

POVESTEA CĂRŢII LUI MIRDAD


STAREŢUL VRĂJIT

în Munţii Albi, pe culmea semeaţă cunoscută ca Piscul
Altarului, se înalţă vastele şi întunecatele ruine ale unei mănăstiri
vestite cândva cu numele de ARCA. Tradiţia îi atribuie o vechime
la fel de venerabilă ca şi Potopul.
Nenumărate sunt legendele ţesute în jurul Arcei. Dar cea
care apare cel mai ades pe buzele muntenilor, printre care am
petrecut o vară la umbra Piscului Altarului, este următoarea. La
multă vreme după Marele Potop, Noe şi familia sa împreună cu
sporul familiei sale se îndreptau către Munţii Albi, unde găsiră
văi roditoare, ape cristaline şi o climă cât se poate de prielnică.
Acolo hotărâră ei să se statornicească.
Când Noe a simţit apropiindu-se sfârşitul zilelor sale, 1-a
chemat la el pe fiul său Sem, clarvăzător şi prooroc asemenea lui
şi îi vorbi astfel:
„Fiule, ia aminte. Rodul în ani a tatălui tău a fost din cale
afară de îmbelşugat. Acum, ultimul snop este gata de secerat. Tu
şi fraţii tăi şi copiii voştri şi copiii copiilor voştri, trebuie să
umpleţi din nou pământul pustiit, iar seminţia ta o să fie ca
nisipul mării, potrivit făgăduinţei făcute mie de Dumnezeu.
„Totuşi, o anume temere îmi tulbură lumina zilelor care
încă mai pâlpâie. Anume că oamenii, cu timpul, vor uita Potopul
stârnit de poftele şi ticăloşiile lor. Vor uita şi Arca şi Credinţa
care a purtat-o biruitoare timp de cincizeci şi una sute de zile
peste învolburarea adâncurilor neiertătoare. Nici nu vor avea în
grijă Viaţa Nouă care s-a iscat din Credinţa aceea, ale cărei roade
binefăcătoare trebuie să fie ei.
„Pentru ca nu cumva să uite, ţie îţi poruncesc, fiul meu, să
zideşti un altar pe cel mai înalt pisc din munţii aceştia, care de
aici înainte să fie numit Piscul Altarului. îţi mai poruncesc să
clădeşti în jurul acelui altar un adăpost aidoma în toate
amănuntele cu arca, dar cu mult mai mic, care să fie cunoscut sub
numele de Arca.
„Pe acel altar gândesc să aduc ultimul prinos de mulţumire
lui Dumnezeu. Iar din focul pe care îl voi aprinde în el, îţi
poruncesc să păstrezi o flacără care să ardă veşnic. Iar din
adăpostul construit să faci un lăcaş pentru o mică obşte de oameni
aleşi, al căror număr să nu fie niciodată mai mare de nouă, nici să
fie vreodată mai mic de nouă. Ei să fie ştiuţi ca însoţitori ai Arcei.
Când unul dintre ei va muri, Dumnezeu se va îngriji de îndată ca
altul să vină în locul lui. Ei nu trebuie să părăsească lăcaşul, ci să
fie sihăstriţi în el toate zilele ce le-au mai rămas, îndurând şi ei
toate privaţiunile Mamei Arce, păstrând aprins focul credinţei şi
rugându-se Celui Preaînalt să-i călăuzească pe ei şi pe
credincioşii lor. Trebuinţele trupului să le fie îndestulate prin
milostenia credincioşilor."
Sem, care sorbise fiecare silabă din cuvintele tatălui său, îl
opri spre a-1 întreba care este temeiul numărului nouă- nici mai
mult, nici mai puţin. Iar patriarhul împovărat de ani îl lămuri,
spunând:
„Acesta este, fiule, număml celor care au călătorit în Arcă."
Dar Sem nu fu în stare să adune decât opt: tatăl şi mama sa, el
însuşi şi soţia sa şi cei doi fraţi ai săi cu soţiile lor. De aceea era
foarte nedumerit de cuvintele tatălui său. Iar Noe, luând seama la
nedumerirea fiului, îi desluşi mai departe:
„Ia aminte, îţi voi dezvălui o mare taină, fiule. Cel de al
nouălea era un călător tainic, ştiut şi văzut numai de mine. El a
fost tot timpul însoţitorul meu şi cârmaciul meu. Nu mă întreba
mai multe despre el, dar să faci negreşit o încăpere pentru el în
lăcaşul tău. Acestea sunt dorinţele mele, Sem, fiul meu.
îngrijeşte-te de ele."
Iar Sem împlini întocmai cele poruncite de tatăl său.
Când Noe trecu în lumea celor drepţi, fiii săi l-au ars pe
altarul din Arcă, care a rămas apoi timp de secole, în faptă şi în
duh, adevăratul lăcaş plănuit şi poruncit de către slăvitul biruitor
al Potopului.
De-a lungul timpului însă, Arca începu treptat să primească
de la credincioşi danii cu mult peste trebuinţele ei. Drept urmare,
cu fiecare an îi spori din ce în ce bogăţia în pământuri, argint, aur
şi în pietre preţioase.
Cu câteva generaţii în urmă, când tocmai se stinsese din
viaţă unul din cei nouă, la poartă apăru un străin care ceru să fie
primit în obşte. Potrivit străvechilor datini ale Arcei, care nu
fuseseră până atunci niciodată încălcate, străinul ar fi trebuit
îngăduit pe loc, fiind primul care cerea să fie admis imediat după
moartea unui însoţitor. Dar Bătrânul, cum era numit stareţul
Arcei, se întâmplă ca în acel timp să fie un om îndărătnic, cu
gânduri lumeşti şi inimă de piatră. Nu-i fu pe plac înfăţişarea
străinului care era gol, înfometat şi plin de răni; aşa că îi spuse că
este nevrednic să fie primit în obşte.
Străinul stărui să fie îngăduit, iar această stăruinţă din
partea lui îl mânie într-atât pe Bătrân încât îi porunci să-şi ia
grabnic tălpăşiţa. Dar străinul căută să-1 înduplece şi nu se lăsa
alungat. Până la urmă îl înduplecă pe Bătrân să-1 îngăduie ca
slujitor.
îndelung aşteptă apoi Bătrânul ca Pronia să-i trimită un
însoţitor în locul celui care murise. Dar nu mai veni nimeni.
Astfel, pentru prima dată în istoria ei, Arca adăpostea opt
însoţitori şi un slujitor.
Trecuseră şapte ani de la venirea slujitorului, iar mănăstirea
ajunsese atât de bogată, încât nimeni nu-i putea măsura avuţiile.
Stăpânea toate ogoarele şi satele la multe leghe distanţă. Bătrânul
era foarte mulţumit şi devenise binevoitor faţă de străin,
încredinţat că el adusese „noroc" Arcei.
Dar la începutul celui de al optulea an lucrurile începură să
se schimbe cu iuţeală. Obştea, paşnică odinioară, acum fierbea.
Iscusitul Stareţ ghici îndată că străinul era pricina acestor
tulburări şi se hotărî să-1 alunge. Dar vai, era prea târziu!
Călugării, sub influenţa lui, nu mai puteau fi aduşi la supunere
sau înţelegere. Timp de doi ani străinul şi cu ceilalţi şase
împărţiră oamenilor toate avuţiile mănăstirii. Pe nenumăraţii
dijmaşi ai mănăstirii îi făcură răzeşi. în următorii ani însoţitorii
părăsiră mănăstirea unul câte unul.
Dar oamenii locului spun că cea mai mare grozăvie a fost
că străinul, înainte de a pleca, a aruncat asupra stareţului un
blestem prin care acesta este legat de locurile mănăstirii şi amuţit,
până în zilele noastre.
Aşa glăsuieşte legenda.
Nu lipseau martori de-ai locului care să mă încredinţeze că
în multe împrejurări - uneori ziua, alteori noaptea - l-au văzut pe
bătrân, rătăcind în jurul locurilor mănăstirii pustii care era acum
foarte năruită. Nimeni însă nu a putut smulge vreodată fie şi un
singur cuvânt de pe buzele sale. Mai mult, de fiecare dată când
simte că vine cineva, bărbat sau femeie, dispare cu iuţeală nu se
ştie încotro.
Mărturisesc că povestea aceasta mi-a răpit liniştea. Vedenia
unui monah singuratic - sau chiar a umbrei lui - rătăcind de
nenumăraţi ani în preajma unui atât de străvechi lăcaş, pe un pisc
atât de pustiu ca Piscul Altarului, mă bântuia fără a o putea
alunga. îmi stăruia înaintea ochilor; îmi tulbura gândurile; îmi
stârnea sângele; îmi îmboldea fiinţa.
In cele din urmă m-am decis că voi urca muntele.


VALEA DE CREMENE

înfruntând marea spre vest şi ridicându-se la mii de metri
deasupra ei cu un perete întins, abrupt şi stâncos, Piscul Altarului
apare de la depărtare semeţ şi primejdios. Totuşi, mi-au fost
arătate două căi destul de sigure de a ajunge la el: amândouă nişte
cărări înguste şi întortocheate, înconjurând multe prăpăstii, una de
la nord, cealaltă dinspre sud. Am hotărât să nu o aleg pe nici una.
între cele două poteci, coborând direct din vârf şi ajungând
aproape până la poale, mi s-a părut că zăresc o vale îngustă, lină,
care îmi apărea ca un drum împărătesc ce şerpuia agale spre pisc.
Mă atrăgea cu o putere ciudată şi am hotărât să mi-o aleg drept
cale.
Când i-am dezvăluit hotărârea mea unui muntean din partea
locului, acesta mă ţintui cu ochii speriaţi şi frângându-şi mâinile,
strigă îngrozit:
„Pe Valea de Cremene ? Nu fii atât de nesăbuit încât să-ţi
pierzi atât de ieftin viaţa. Mulţi înaintea ta au încercat, dar nimeni
nu s-a întors vreodată să povestească. Valea de Cremene?
Doamne fereşte!"
Şi stărui să mă călăuzească el însuşi pe munte. Insă i-am
refuzat cuviincios ajutorul; nu pot întelege de ce spaima lui a avut
asupra mea efectul contrar. în loc să mă convingă să renunţ, m-a
îmboldit şi m-a întărit şi mai mult în hotărârea mea.
într-o bună dimineaţă, pe când lumina se îngâna cu
întunericul, mi-am alungat de pe pleoape visele nopţii şi luândumi
toiagul şi şapte bucăţi de pâine, am pornit-o spre Valea de
Cremene. Slaba răsuflare a nopţii care se sfârşise, zvâcnirea iute a
zilei care se năştea, o arzătoare năzuinţă de a dezlega taina
călugărului vrăjit şi una şi mai arzătoare de a mă izbăvi pe mine
de mine însumi, măcar pentru o clipă, parcă îmi dădeau aripi la
picioare şi îmi biciuiau sângele. ,
îmi începui călătoria cu un cântec în inimă şi cu o hotărâre
neclintită în suflet. Dar când, după un marş lung şi voios am ajuns
la poalele Văii şi am încercat să o măsor cu privirea, mi-am
înghiţit degrabă cântecul. Ceea ce de la depărtare îmi păruse a fi
un drum drept, lin, neted ca-n palmă, se ridica acum înaintea mea
aspru şi abrupt, înalt şi de neatins. Atât cât putea cuprinde ochiul
în sus şi în lături, nu puteam vedea altceva decât cremene spartă
de felurite mărimi şi forme, cele mai mici aşchii fiind asemenea
unor ace ascuţite sau lame tăioase. Nicăieri nici o urmă de viaţă.
Asupra întregii privelişti se aşternea un văl mohorât care te
înfiora, iar culmea nu se zărea. Totuşi, nu doream să mă las
abătut.
Având încă în faţa mea ochii îngroziţi ai omului cumsecade
care mă avertizase în privinţa Văii, mi-am adunat toată hotărârea
şi am început urcuşul. însă curând mi-am dat seama că numai
picioarele singure nu mă pot duce prea departe; căci de sub ele
cremenea începuse să alunece făcând un zgomot înfricoşător,
asemenea unui milion de gâtlejuri horcăind, sugrumate de moarte.
Pentru a înainta în cremenea mişcătoare trebuia să-mi folosesc şi
mâinile şi genunchii, împreună cu picioarele. Cât aş fi dorit atunci
să am sprinteneala unei capre!
Mă căţăram tot mai sus, dintr-o parte în cealaltă a văii, fără
să-mi dau riici un răgaz. Căci începusem să mă tem că noaptea mă
va ajunge din urmă înainte să-mi fi atins ţinta. Era departe de
mine gândul de a renunţa.
Ziua era aproape sfârşită când am început să simt
împunsăturile foamei. Până atunci nu mă gândisem deloc la hrană
sau la apă. Pâinile, pe care i*i le legasem la brâu cu un ştergar,
erau în clipa aceea cu adevărat nepreţuite. Le-am desfăcut şi cât
pe ce să rup prima îmbucătură când auzul mi-a fost atins de un
sunet de clopoţel şi de ceva ce mi-a părut a fi tânguirea unui
fluier de trestie. Nimic nu putea fi mai neaşteptat în jalea aceea a
deşertului de cremene.
De îndată am zărit un ţap mare şi negru apărând pe o
creastă abruptă din dreapta mea. înainte de a-mi putea recăpăta
suflarea, m-au înconjurat din toate părţile capre, cremenea
scrâşnind sub copitele lor ca şi sub picioarele mele, însă cu un
zgomot ce părea mai puţin deranjant. Ca şi cum ar fi fost poftite,
caprele conduse de ţap s-au repezit la pâine şi mi-ar fi smuls-o
din mâini dacă nu ar fi fost glasul păstorului lor care, nu ştiu cum
şi de când, părea a se afla lângă mine. Era un tânăr cu o înfăţişare
uimitoare - înalt, puternic şi strălucitor. 0 fâşie, ca un fel de curea
din piele în jurul mijlocului, era singurul lui veşmânt şi fluierul
din trestie din mâini, singura lui armă.
„Ţapul meu conducător este un animal răsfăţat", spuse
tânărul cu blândeţe, surâzând. „îl hrănesc cu pâine, de câte ori
am. Dar de multe, multe luni, pe aici nu au mai trecut făpturi care
mănâncă pâine."
întorcându-se apoi către ţapul său conducător: „Vezi ce
grijă de tine are Soarta cea bună, credinciosul meu ţap? Niciodată
să nu-ţi pierzi nădejdea în Soartă."

între timp, se aplecă şi luă o pâine. Crezând că era flămând,
îi spusei foarte binevoitor şi foarte deschis:
„Vom împărţi această cină modestă. Este destulă pâine
pentru noi amândoi - şi pentru ţapul conducător."
Spre uluirea mea, el le aruncă caprelor prima pâine, apoi a
doua şi a treia şi la fel până la a şaptea, luând din fiecare câte o
muşcătură pentru sine. încremenisem şi mânia începea să-mi
sfâşie pieptul. Dându-mi însă seama cât de neajutorat sunt, mi-am
potolit întrucâtva pornirea şi îndreptându-mi stânjenit privirea
spre păstorul caprelor am spus jumătate cerşind, jumătate
învinuindu-1:
„Acum, deoarece le-ai hrănit pe caprele tale cu pâinea unui
om flămând, nu-1 vei hrăni pe el cu puţin din laptele lor?"
„Laptele caprelor mele este venin, pentru nesăbuiţi; şi nu aş
dori ca vreuna din caprele mele să fie vinovată de a fi luat chiar şi
viaţa unui nesăbuit."
„Dar prin ce sunt eu nesăbuit?"
„Pentru că ai luat şapte pâini pentru o călătorie de şapte
vieţi."
„Atunci ar fi trebuit să iau şapte mii?"
„Nici măcar una."
„Să plec fără merinde într-o călătorie atât de lungă - asta
mă sfătuieşti?"
„Drumul care nu se îngrijeşte de călător nu-i drum pe care
să porneşti."

„Ai fi vrut să mănânc cremene drept pâine şi să-mi beau
năduşeala drept apă?"
„Carnea ta este destulă hrană şi sângele tău este destulă
băutură. Mai este şi drumul dealtfel."

„îţi baţi joc de mine peste măsură, păstorule. Dar nu-ţi voi
întoarce batjocura. Oricine îmi mănâncă pâinea, chiar dacă mă
lasă flămând, acela îmi devine frate. Ziua se trece pe după munte,
îmi poţi spune dacă mai sunt încă departe de creastă?"
„Eşti prea aproape de Oblivion."
Cu aceasta îşi duse fluierul la buze şi slobozi ciudatele
sunete ale unei melodii care răsuna ca o tânguire din lumile de
dincolo. Ţapul îl urmă şi după el restul de capre. Mult timp mi s-a
părut că mai aud încă scrâşnetul cremenii şi behăitul caprelor,
amestecate cu tânguirea fluierului.
Uitând cu desăvârşire de foame începeam să clădesc din
nou ceea ce nimicise păstorul din avântul şi din hotărârea mea.
Dacă ar fi ca noaptea să mă afle în această grămadă
înspăimântătoare de cremene mişcătoare, trebuie să-mi găsesc un
loc unde să-mi pot odihni oasele istovite, fără teama de a mă
rostogoli în josul Văii. Sleit de puteri îmi încetai târâşul. Privind
în josul muntelui, cu greu puteam crede că am urcat atât de sus.
Capătul de jos al Văii nu se mai zărea. Iar culmea părea aproape
să o poţi atinge.
La căderea nopţii am ajuns la o grămadă de stânci care
alcătuiau un fel de grotă. Deşi grota atârna deasupra unei genuni
pe al cărei fundal unduiau umbre lugubre, întunecate, m-am
hotărât să-mi fac în ea sălaş pentru noapte.
încălţămintea îmi era zdrenţuită şi udată din belşug cu
sânge. încercând să o scot, am simţit că pielea mi se lipise strâns
de ea, ca încleiată. Palmele mâinilor îmi erau brăzdate de dâre
sângerii. Unghiile se asemănau cu muchia scoarţei smulse de pe
un copac uscat. Cea mai mare parte din hainele de pe mine
rămăsese în cremenea ascuţită. Capul îmi era buimăcit de somn.
Părea să nu poată cuprinde nici un gând despre nimic altceva.
Cât am dormit - o clipă, o oră, sau o veşnicie - nu ştiu. Dar
m-am trezit simţind o forţă care îmi trăgea în jos mâneca. Sărind
speriat şi orbit de somn, am zărit înaintea mea o tânără fată care
ţinea în mână un felinar cu o lumină înceţoşată. Era în întregime
goală având o foarte delicată frumuseţe a feţei şi a formelor. De
mâneca hainei mele trăgea o bătrână, ce era pe atât de urâtă pe cât
de frumoasă era fata. M-a zguduit un fior rece din creştet până în
tălpi.

„Vezi cum se îngrijeşte de tine Soarta cea bună, dulcea mea
copilă?" spunea bătrâna, scoţându-mi aproape haina de pe umeri.
„Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea în Soartă."
Amuţisem şi nici măcar nu mă străduiam să vorbesc, cu atât
mai puţin să mă împotrivesc. Zadarnic încercam să-mi adun
voinţa. Părea să mă fi părăsit. Atât eram de neputincios în mâinile
bătrânei, cu toate că aş fi putut să le azvârl pe ea şi pe odrasla ei
din grotă, dacă aş fi dorit-o. Dar nu puteam nici măcar să doresc
şi nici nu aveam puterea să mă mişc.
Nemulţumită numai cu haina, femeia mă dezbrăcă mai
departe până când am rămas cu desăvârşire gol. Pe măsură ce mă
dezbrăca pe mine, îi dădea fiecare haină fetei, care şi le îmbrăca.
Umbra trupului meu despuiat aruncată pe peretele grotei laolaltă
cu umbrele zdrenţuroase ale celor două femei mă umpleau de
groază şi de silă. Asistam la evenimente fără nici o rămăşiţă de
înţelegere şi fără grai, tocmai când aş fi avut cea mai mare nevoie
de grai, singura armă care îmi mai rămăsese în starea jalnică în
care mă aflam. în cele din urmă limba mi s-a dezlegat şi am
rostit:
„Dacă ţi-ai pierdut orice ruşine, bătrâno, eu nu mi-am
pierdut-o. Mă ruşinez de goliciunea mea chiar şi înaintea unei
vrăjitoare fără de ruşine ca tine. Dar nesfârşit mai ruşinat sunt
înaintea nevinovăţiei fetei."
„Precum ea îmbracă ruşinea ta, la fel îmbracă tu
nevinovăţia ei."
„Ce nevoie are o fată de hainele zdrenţuite ale unui om
istovit, pierdut în munţi într-un asemenea loc, într-o astfel de
noapte ?"
„Poate pentru a-i uşura lui povara. Poate pentru a-şi păstra
ea căldura. Bietei copile îi clănţănesc dinţii de frig."
„Dar când frigul va face să clănţănească dinţii mei, eu cu
ce-1 voi alunga? Nu este nici o îndurare în inima ta? în clipa
prezentă hainele sunt singura mea avuţie."
„Stăpânind mai puţine - eşti stăpânit mai puţin.
Stăpânind mai multe - eşti stăpânit mai mult.
Stăpânit mai mult - preţuieşti mai puţin.
Stăpânit mai puţin - preţuieşti mai mult.


Să plecăm, copilă."
Cum luase deja copila de mână şi era gata să plece, mi s-au
îmbulzit în minte o mie de întrebări pe care aş fi vrut să i le pun,
însă pe limbă a ajuns doar una:
„înainte de a pleca, bătrâno, vrei să fii atât de bună să-mi
spui dacă sunt încă departe de culme?"
„Eşti pe muchea Prăpastiei Negre."
Lumina felinarului arunca înapoi către mine umbrele lor
ciudate, în timp ce ele păşeau afară din grotă şi se topeau în
noaptea neagră ca smoala. Un nedorit val de aer îngheţat se
năpusti asupra mea venind nu ştiu de unde. Au urmat multe alte
valuri, mult mai îngheţate şi mai stranii. Chiar şi pereţii grotei
păreau că răsuflă frig. Dinţii îmi clănţăneau şi o dată cu ei
gândurile erau învălmăşite: capre păscând cremene, păstorul
batjocoritor, această bătrână şi această fată; eu însumi, gol,
sfâşiat, tăiat, înfometat, îngheţat, buimăcit, într-o asemenea grotă,
pe muchea unei astfel de genuni. Mă aflam aproape de culme? 0
voi atinge vreodată? Se va sfârşi vreodată noaptea aceasta?
Nici nu apucasem să mă dezmeticesc, când se auzi lătratul
unui câine şi apăru o altă lumină, din ce în ce mai aproape - chiar
în grotă.
„Vezi cum se îngrijeşte de noi Soarta cea bună, iubito?
Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea în Soartă." Glasul era al unui
om foarte, foarte bătrân, bărbos, gârbovit, clătinându-se pe
picioare. îi vorbea unei femei la fel de bătrână ca şi el, ştirbă,
zburlită şi la fel de gârbovă şi clătinându-se pe picioare. Părând a
nu băga de seamă prezenţa mea, continuă cu acelaşi glas chiţcăit,
care părea să se zbată pentru a-i ieşi din gâtlej:
„Straşnică încăpere nupţială pentru dragostea noastră şi
minunat toiag în locul celui pe care l-ai pierdut. Cu asemenea
toiag nu te vei mai poticni deloc, iubirea mea."
Spunând acestea, îmi apucă toiagul şi i-1 întinse bătrânei
care se aplecă asupra lui cu gingăşie şi îl atinse mângâietor cu
degetele ei ofilite. Apoi, ca şi cum numai acum m-ar fi băgat de
seamă, dar vorbind tot către tovarăşul ei, ea adăugă:
„Străinul trebuie să plece de îndată, iubitule, iar noi trebuie
să ne visăm visele noastre de noapte cu desăvârşire singuri."

Aceasta s-a abătut asupra mea ca o poruncă, la care mă
simţeam prea neputincios ca să nu mă supun, mai ales atunci când
câinele se apropie de mine mârâind ameninţător ca pentru a
îndeplini porunca stăpânilor. întreaga scenă mă umplea de groază,
o urmăream ca într-o transă; şi, ca vrăjit, m-am pomenit mergând
către intrarea în grotă, căznindu-mă în acest timp din răsputeri să
vorbesc, să mă apăr, să-mi apăr dreptul.
„Toiagul mi l-aţi luat. Veţi fi atât de haini încât să-mi luaţi
şi această grotă care este adăpostul meu pentru noapte?"
„Fericiţi cei fără toiag,
Ei nu se poticnesc.
Fericiţi cei fără adăpost,
Ei sunt acasă.
Numai celor poticniţi - ca noi,
Le trebuie toiag.
Numai celor legaţi de cămin, ca noi,
Le trebuie cămin."

Astfel cântau ei laolaltă în timp ce îşi pregăteau culcuşul,
scurmând pământul cu unghiile lor lungi şi adunând pietriş, fără
să mă bage însă în seamă. Aceasta mă făcu să strig cu
deznădejde:
„Uitaţi-vă la mâinile mele. Uitaţi-vă la picioarele mele.
Sunt un călător pierdut în valea aceasta pustie. Drumul încoace 1-
am însemnat cu propriul meu sânge. Nu pot vedea nici la un pas
pe muntele acesta cumplit, care vouă pare să vă fie atât de
cunoscut. Nu vă este teamă de răsplata faptelor voastre? Daţi-mi
măcar felinarul vostru, dacă nu vreţi să mă lăsaţi să împart grota
cu voi noaptea aceasta."


„Iubirea nu va fi dezvăluită.
Lumina nu va fi împărtăşită.
Iubeşte şi vezi.
Luminează şi fii.

Cu totul scos din fire, m-am hotărât să recurg la rugăminţi,
realizând totuşi că nu-mi va fi de nici un folos; căci o putere
nefirească începuse şă mă împingă afară.
„Bătrâne cumsecade, bună bătrână, cu toate că sunt amorţit
de frig şi sleit de oboseală, nu trebuie să fiu ca musca în laptele
vostru. Şi eu, de asemenea, am încercat cândva dragostea. Dacă
trebuie, vă las toiagul şi umilul meu adăpost, pe care l-aţi ales
drept încăperea voastră nupţială. Dar vă cer în schimb un lucru
foarte mărunt: pentru că nu-mi lăsaţi lumina felinarului vostru,"
vreţi să fiţi atât de buni să mă călăuziţi afară din această grotă şi
să mă îndrumaţi către creastă? Căci mi-am pierdut atât simţul
orientării cât şi al echilibrului. Nu ştiu cât de sus am urcat şi cât
de mult mai am încă de urcat."
Fără să ia în seamă rugăminţile mele, ei cântau înainte:
„ Cel cu adevărat înalt, e pururea smerit.^
Cel cu adevărat iute, nu e nicicând pripit.
Cel foarte simţitor e-nemişcat.
Cel foarte grăitor e mut.
Fluxul şi refluxul sunt doar acelaşi val.
Cel fără călăuză
Are cea mai bună călăuză.
Cel mare cu adevărat, este cel umil,
Si dobândeşte totul, cel ce se dăruie cu totul."

Cu o ultimă sforţare i-am rugat să-mi spună pe ce cale să
mă îndrept după ce voi ieşi din grotă; căci moartea mă poate
pândi la primul pas pe care va trebui să-1 fac; şi nu aş vrea încă
să mor. Cu răsuflarea oprită le aşteptam răspunsul care veni în
chipul altui cântec, şi mă lăsă mai uluit şi mai deznădăjduit decât
până acum:
„ Muchea stâncii e aspră şi prăpăstioasă.
Poala genunii e moale şi întunecoasă.
Leul şi viermele,
Bradul şi surcelele,
Melcul şi iepurele,
Vulturul şi cârtiţa,
Şopârla şi prepeliţa,
Toate-s în aceeaşi copcă.
Acelaşi cârligul. Aceeaşi momeala.
Le-mpacă doar moartea.
Aşa cum e jos, la fel şi peste nori.
Mori pentru a trăi, sau trăieşti ca să mori."

Lumina felinarului pâlpâia în timp ce mă târâm afară din
grotă în mâini şi în genunchi, cu câinele lătrând în urma mea ca
pentru a fi sigur că plec. întunericul era atât de apăsător încât îi
puteam simţi greutatea neagră pe pleoape. Nu mai puteam zăbovi
nici o clipă. Câinele mă făcea să fiu foarte sigur de aceasta.
Un pas şovăielnic. Alt pas şovăielnic. La al treilea, am
simţit ca şi cum muntele mi-a alunecat dintr-odată de sub picioare
şi m-am trezit prins în talazurile clocotitoare ale unei mări de
beznă, care îmi sorbea răsuflarea şi mă prăbuşea eu putere în jos -
jos, jos.
«Ultima vedenie care mi-a fulgerat prin minte în timp ce mă
prăvăleam în genunea Prăpastiei Negre, a fost cea a
fantomaticului mire şi a miresei lui. Ultimele cuvinte pe care leam
îngânat în timp ce răsuflarea îmi îngheţa în nări, au fost
cuvintele lor:
„Mori pentru a trăi, sau trăieşti ca să mori."



PĂZITORUL CĂRŢII
„O, binecuvântat străin, vino-ţi în simţiri. Ţi-ai atins ţinta."
Pârjolit de sete şi zvârcolindu-mă sub razele arzătoare ale
soarelui, am întredeschis ochii şi m-am aflat întins pe pământ cu
silueta neagră a unui om aplecat asupra mea, umezindu-mi
încetişor buzele cu apă şi cu aceeaşi gingăşie ştergându-mi
sângele de pe nenumăratele mele răni. Era trupeş, aspru la
înfăţişare, cu barbă şi sprâncene zburlite, cu o privire adâncă şi
pătrunzătoare şi o vârstă foarte greu de bănuit.
Atingerea lui, de asemenea, era blândă şi întăritoare. Cu
ajutorul lui am fost în stare să mă aşez şi să întreb cu un glas care
ajungea cu greu chiar la urechile mele:
„Unde mă aflu?"
„Pe Piscul Altarului."
„Şi grota?"
„în spatele tău."
„Dar Prăpastia Neagră?"
„Dinaintea ta."
într-adevăr, mare îmi fu mirarea când rotindu-mi privirea,
am văzut grota în spatele meu şi hăul negru căscându-se înaintea
mea. Mă aflam chiar pe muchea lui şi îi cerui omului să meargă
cu mine în grotă, ceea ce el făcu cu bunăvoinţă.
„Cine m-a scos din Prăpastie?"
„Cel care te-a călăuzit către culme trebuie să te fi scos din
Prăpastie." •
„Cine este el?"
„Acelaşi el care mie mi-a legat limba şi care mă ţine
înlănţuit de acest pisc de o sută şi cincizeci de ani."
„Eşti, deci, stareţul vrăjit?"
„Da, eu sunt."
„Dar tu vorbeşti. El este mut."
„Tu mi-ai dezlegat limba."
„Dar el se fereşte de tovărăşia oamenilor."
„Mă feresc de orice om, dar de tine nu."
„Dar niciodată până acum nu m-ai văzut la faţă. Cum de te
fereşti de orice om în afară de mine ?"
„De o sută şi cincizeci de ani aştept venirea ta. De o sută şi
cincizeci de ani, fără să lipsesc nici o singură zi, în toate
anotimpurile şi pe orice vreme, păcătoşii mei ochi au cercetat
cremenea Văii, doar de-oi zări un om urcând acest munte şi
ajungând aici unde ai ajuns tu, fără toiag, gol şi fără merinde.
Mult am aşteptat ca cineva să urce Valea, dar nimeni nu a venit
vreodată. Mulţi au ajuns pe alte căi, dar nici unul fără toiag, gol şi
fără merinde.
Ţi-am urmărit urcuşul toată ziua de ieri. Te-am lăsat
dormind noaptea în grotă; dar în zori am venit aici şi te-am găsit
fără suflare. încă nu eram sigur că vei reveni la viaţă. Şi, iată! Eşti
mai viu decât mine. Ai murit pentru a trăi. Eu trăiesc pentru a
muri. De-a pururi slavă numelui lui. Totul este precum a făgăduit
el. Totul este aşa cum trebuie să fie. Nu am nici o îndoială în
sufletul meu că tu eşti omul ales."
„Cine?"
„Cel binecuvântat, cel în mâinile căruia trebuie să
încredinţez Cartea sfântă pentru a o vesti lumii."

„Ce Carte?"
„Cartea lui - Cartea lui Mirdad."
„Mirdad? Cine este Mirdad?"
„Este cu putinţă să nu fi auzit de Mirdad? Ce ciudat! Eram
cu desăvârşire încredinţat că numele lui s-a răspândit acum peste
tot pământul, aşa precum din această zi trebuie să umple el
pământul de sub mine, văzduhul din jurul meu şi cerul de
deasupra mea. Sfânt este pământul acesta, O străine, pe care au
păşit paşii săi. Sfânt este aerul acesta, căci pieptul său 1-a
respirat. Sfânt este acest cer: ochii lui l-au cercetat."
Spunând
acestea, călugărul se plecă cu evlavie, sărută pământul de trei ori
şi rămase tăcut. După un răgaz, am rostit: ^
„Mi-ai trezit dorinţa de a şti mai mult despre acest om pe
care îl numeşti Mirdad."
„încredinţează-mi auzul tău şi îţi voi spune tot ceea ce numi
este oprit să-ţi spun. Numele meu este Shamadam. Eram
Stareţul Arcei atunci când a murit unul din cei nouă însoţitori.
Abia plecase de aici sufletul lui, când mi s-a spus că un străin, se
află la poartă şi întreabă de mine. Am ştiut de îndată că Pronia 1-a
trimis pentru a lua locul însoţitorului care murise şi ar fi trebuit să
fiu fericit că Dumnezeu veghează mereu asupra Arcei, aşa
precum a făcut El de pe timpul părintelui nostru Sem,"
în acest loc l-am întrerupt pentru a-1 întreba dacă este
adevărat ceea ce i-am auzit vorbind pe oamenii de jos, că Arca ar
fi fost clădită de primul fiu al lui Noe. Răspunsul său a fost
neîntârziat şi răspicat:
„De-a pururi aşa este, chiar cum ţi s-a spus." Continuânduşi
apoi povestea întreruptă, spuse:
„Adevărat zic, ar fi trebuit să fiu bucuros. Dar, pentru
temeiuri care sunt dincolo de înţelegerea mea, am simţit în inima
mea răzvrătire.
Chiar înainte de a-mi arunca privirea asupra
străinului, întreaga mea făptură lupta împotriva lui. Şi am hotărât
să-1 alung, intuind că alungându-1 pe el încalc datini sfinte şi îl
alung pe Cel care 1-a trimis.
Când am deschis poarta şi l-am văzut - doar un tânăr, de cel
mult douăzeci şi cinci de ani - am simţit că inima îmi este
străpunsă de pumnale. înfometat, gol, după cum se vedea - şi
lipsit de orice mijloc de apărare, până şi de toiag, părea foarte
neajutorat Cu toate acestea, o anume lumină pe faţa lui îl făcea să
pară mai de neînvins decât un cavaler în impunătoarea sa armură.
Până si măruntaiele mele strigau împotriva lui. Fiecare
strop de sânge din vinele mele ar fi dorit să-1 nimicească.
Nu-mi
cere să-ţi dau vreo lămurire. Poate "că ochiul lui pătrunzător îmi
dezgolise deplin sufletul şi eram îngrozit să-mi văd sufletul gol
înaintea unui om. Poate curăţenia lui îmi dezvăluise murdăria mea
şi mă durea să-mi pierd vălurile pe care atâta vreme le ţesusem
deasupra murdăriei mele. Căci murdăriei întotdeauna îi sunt dragi
vălurile. Poate că fusese o veche vrajbă între astrele lui şi ale
mele.
Cine ştie? Cine ştie? Doar El o poate spune.
I-am spun, cu glasul cel mai neîndurător şi mai aspru, că nu
poate fi primit în comunitate şi i-am poruncit să părăsească
locurile fără întârziere. Dar el rămase pe loc şi mă îndemnă cu
glas liniştit să mă mai gândes
c.
Am socotit îndemnul lui ca pe o
ocară şi l-am scuipat în faţă. Iarăşi rămase neclintit şi ştergându-şi
încet faţa, mă îndemnă încă o dată să-mi schimb hotărârea. Pe
măsură ce îşi ştergea scuipatul de pe faţă, simţeam că de fapt faţa
mea a fost mânjită, nu a lui. Şi m-am simţit înfrânt, iar undeva în
adânc mi-am mărturisit că lupta a fost inegală şi că el este cel mai
puternic dintre luptători.

Ca orice trufie lovită, a mea nu se dădu bătută până ce nu se
văzu doborâtă şi tăvălită în ţărână. Eram cât pe ce să-i încuviinţez
omului cererea. însă mai întâi aş fi dorit să-1 văd înjosit. Dar el nu
voia cu nici un chip să se lase înjosit.
„Pe neaşteptate, ceru ceva de mâncare şi de îmbrăcat, iar
nădejdile mele reînviară. Cu foamea şi cu frigul de partea mea şi
împotriva lui, credeam că voi câştiga lupta. M-am împotrivit cu
răutate să-i dau o îmbucătură de pâine, spunând că mănăstirea
trăieşte din milostenie şi că nu poate irosi milostenia.
Minţeam astfel fără îndreptăţire, căci mănăstirea era prea
gată pentru a nu da hrană şi veşminte celor în nevoie. Aş fi vrut
ca el să cerşească. Dar el nu voia să cerşească. El cerea un drept;
în cererea lui se auzea poruncă. Lupta a durat mult, dar nu a
şovăit niciodată. De la început a fost câştigată de el. Pentru a-mi
ascunde înfrângerea, până la urmă i-am spus să vină ca slujitor în
Arcă - doar ca slujitor. Aceasta, mă mângâiam eu, îl va înjosi.

Nici atunci nu îmi dădeam seama că eu sunt cerşetorul şi nu el.
Pentru a pecetlui înjosirea mea, el îmi primi propunerea fără
murmur. Cu greu mi-aş fi putut închipui atunci că primindu-1 pe
el, chiar şi ca slujitor, mă voi scoate pe mine însumi afară. Până
în ultima zi am rămas ţintuit în amăgirea că eu, nu el, eram
stăpânul Arcei.
Ah, Mirdad, Mirdad, ce-ai făcut cu Shamadam! Shamadam,
Shamadam, ce-ai făcut cu tine însuţi!"
Două lacrimi mari i se scurseră spre barbă şi corpul său
mare se chirci sub atâtea regrete. Inima îmi era mişcată şi i-am
spus:
„Nu mai vorbi, rogu-te, despre omul acesta a cărui amintire
se revarsă din tine în lacrimi."
„Nu te tulbura, O, binecuvântat trimis. Trufia stareţului de
odinioară este cea din care mai picură încă aceste lacrimi de
amărăciune. Este puterea literei, care încă mai scrâşneşte din dinţi
împotriva puterii spiritului. Lasă trufia să jelească; trecutul şi-1
jeleşte. Lasă autoritatea să scrâşnească; este pentru ultima oară că
scrâşneşte. Vai, dacă ochii mei nu ar fi fost învăluiţi de negura
ignoranţei pământeşti, atunci când au văzut pentru prima dată
cereasca lui înfăţişare! Vai, dacă urechile mele nu ar fi fost
astupate cu ştiinţa lumească, atunci când le-a chemat
înţelepciunea lui dumnezeiască! Vai, dacă limba mea nu ar fi fost
atât de căptuşită cu dulceaţa amară a cărnii, când lupta împotriva
vorbei sale pline de duh! Dar am ispăşit mult - şi mult mai am de
ispăşit din povara greşelii mele.

Timp de şapte ani el s-a aflat printre noi ca umil slujitor,
plin de bunăvoinţă, săritor, nesupărător, smerit, gata să
împlinească cea mai măruntă poruncă a fiecăruia.
Se mişca de
colo-colo ca în zbor. Nici o vorbă nu-i scăpa de pe buze. Credeam
că a făcut un legământ de tăcere. La început, unii dintre noi se
simţeau îndemnaţi să-1 hărţuiască. El le întâmpina împunsăturile
cu nepământească linişte şi astfel ne silea pe toţi să-i respectăm
tăcerea.
Spre deosebire de ceilalţi şapte însoţitori, cărora liniştea
lui le era pe plac şi în felul acesta erau domoliţi, eu o găseam
apăsătoare şi mă descumpănea. Multă silinţă mi-am dat să i-o pot
tulbura, dar în zadar.
Numele său pe care ni 1-a împărtăşit, era Mirdad. Numai la
acest nume răspundea. Era tot ce ştiam despre el. Prezenţa lui ne
era încă străină tuturor; atât de străină, încât nu vorbeam despre
vreun lucru important pentru noi decât numai după ce se retrăgea
în chilia lui.
Aceia au fost ani de belşug, primii şapte ani ai prezenţei
alături de noi a lui Mirdad. întinsele averi ale mănăstirii
crescuseră de şapte ori şi mai bine. Inima mea se înmuiase faţă de
el şi chiar m-am sfătuit cu comunitatea asupra primirii lui ca
însoţitor, văzând că Pronia nu mai trimite pe nimeni altcineva.
Chiar atunci se petrecu ceva ce nimeni nu putuse prevede,
ceva la care nimeni nu s-a aşteptat. Mirdad şi-a despecetluit
buzele şi furtuna s-a dezlănţuit. A dat frâu liber la tot ceea ce
tăcerea sa a tăinuit atâta timp şi aceasta a stârnit talazuri atât de
copleşitoare
încât toţi însoţitorii au fost prinşi în vârtejul lor
năvalnic-toţi, în afara acestui biet Shamadam, care s-a luptat până
la sfârşit. Am căutat să zăgăzuiesc talazul cu autoritatea mea de
Stareţ, dar însoţitorii nu au vrut să mai recunoască nici o
autoritate în afara celei a lui Mirdad. Mirdad era stăpânul;
Shamadam doar un surghiunit.

Am folosit chiar şi viclenia: unora dintre însoţitori le-am
oferit mită bogată în argint şi aur; altora le-am făgăduit ogoare
întinse cu pământ roditor. Era cât pe ce să reuşesc când, într-un
chip tainic, Mirdad şi-a dat seama de uneltirile mele şi le-a
zădărnicit fără nici o trudă, doar cu câteva cuvinte.
Prea ciudată şi prea înaltă era învăţătura pe care o
împărtăşea el. Toată se află în Carte.
Despre aceasta nu-mi este
îngăduit să vorbesc. Dar puterea lui de convingere putea face ca
neaua să pară smoală şi smoala să pară nea. Atât de pătrunzător şi
de puternic era cuvântul lui.
La asemenea armă cu ce puteam
răspunde? Doar cu pecetea mănăstirii, care se afla în păstrarea
mea. Dar chiar şi aceasta a devenit nefolositoare. în ceea ce îi
priveşte pe însoţitori, mânaţi de înfocatele lui îndemnuri, ar fi
dorit să mă convingă să-mi pun semnătura şi pecetea mănăstirii
pe fiecare zapis pe care îl socoteau ei potrivit. Treptat, înstrăinară
ogoarele mănăstirii, dăruite în decursul vremurilor de către
credincioşi. Apoi, Mirdad începu să-i trimită pe însoţitori în
afară, încărcaţi cu daruri pentru cei săraci şi pentru cei aflaţi în
nevoie, din toate satele dimprejur. La ultima dintre sărbătoririle
Zilei Arcei, care era una din cele două sărbători anuale ale Arcei,
cealaltă fiind Ziua Vinului, Mirdad îşi încunună faptele sale
nebuneşti poruncind însoţitorilor săi să golească cu totul
mănăstirea de toate bunurile şi să le împartă oamenilor adunaţi
afară.
La toate acestea am fost martor cu păcătoşii mei ochi şi miam
readus acum în inimă ceea ce s-a petrecut începând cu
răbufnirea mea de ură pentru Mirdad. Dacă ura singură ar putea
nimici, ceea ce cuprindea inima mea ar fi putut nimici o mie de
Mirdad.
Dar iubirea lui era mai tare decât ura mea. Lupta era din
nou inegală.
Din nou, trufia mea nu a vrut să se plece până când
nu s-a văzut trântită la pământ şi tăvălită în ţărână. Dar el mă
zdrobea fără să se lupte cu mine. Eu luptam împotriva lui, dar mă
zdrobeam pe mine însumi.
Cât de ades a încercat, cu nesfârşita,
iubitoarea sa răbdare, să dea deoparte stâncile care acopereau
ochii mei! Cât de ades am căutat să adun stânci mai multe şi mai
grele, ca să mi le pun pe ochi! Cu cât îmi arăta mai mult din
blândeţea lui, cu atât îi dădeam în schimb mai mult din ura mea.


„Pe câmpul de luptă se aflau doi luptători - Mirdad şi cu
mine. Dar el singur făcea cât o armată. Eu duceam o luptă
însingurată. Dacă aş fi avut sprijinul celorlalţi însoţitori, până la
urmă aş fi biruit. Şi atunci, aprig m-aş fi răzbunat. Dar tovarăşii
mei luptau alături de el şi împotriva mea. Trădătorii! Ah, Mirdad,
Mirdad!
Urmară încă şi mai multe lacrimi însoţite de suspine, apoi o
lungă tăcere, după dare Stareţul se prosternă mai adânc şi sărută
pământul de trei ori, spunând:
„Mirdad, biruitorul meu, stăpânul meu, nădejdea mea,
pedeapsa şi răsplata mea, iartă-i lui Shamadam amărăciunea.
Capul şarpelui îşi păstrează otrava şi după ce a fost despărţit de
trup. Dar, din fericire, nu mai poate muşca. Iată, acum Shamadam
este lipsit de colţ şi lipsit de venin. Susţine-1 cu iubirea ta, pentru
ca el să poată ajunge acea zi în care gura lui să picure miere, ca şi
gura ta. în ziua aceasta l-ai izbăvit de prima lui temniţă. Nu-1 lăsa
să lâncezească miilt în cea de a doua."
Ca şi cum ar fi citit în mintea mea întrebarea despre temniţa
de care vorbise, Stareţul mă lămuri suspinând, dar cu un glas atât
de slab şi de schimbat, încât ai fi jurat că este alt om:
„în ziua aceea ne-a chemat pe toţi chiar în această grotă
unde obişnuia adeseori să-i înveţe pe cei Şapte. Soarele era gata
să apună. Vântul din răsărit adunase o ceaţă uşoară care umplea
văile şi atârna ca un văl de taină peste întregul ţinut de aici şi
până la mare. Dar nu ajungea mai sus decât mijlocul muntelui
nostru, care căpătase înfăţişarea unui ţărm de mare. La apus se
răspândiseră nori grei şi fioroşi, care întunecau cu totul soarele,
învăţătorul, mişcat, dar înfrânându-şi simţămintele, i-a îmbrăţişat
pe rând pe fiecare din cei şapte, spunând în timp ce îl îmbrăţişa pe
ultimul:
„Mult timp aţi trăit pe înălţimi. De astăzi trebuie să coborâţi
în adâncuri.
Dacă nu vă înălţaţi coborând şi dacă nu îmbinaţi
valea cu piscul, înălţimile vă vor face întotdeauna şovăielnici, iar
adâncurile vă vor face întotdeauna orbi."

întorcându-se apoi către mine, privi îndelung şi cu dragoste
în ochii mei şi spuse:
„Cât despre tine, Shamadam, ceasul tău încă nu a sosit.
Trebuie să aştepţi pe acest pisc venirea mea. Şi aşteptându-mă,
trebuie să fii păzitorul cărţii mele, care se află ferecată într-un
sipet de fier dedesubtul altarului. Să fii cu grijă ca nici o mână
omenească să nu o atingă - nici chiar a ta. La timpul cuvenit îmi
voi trimite vestitorul pentru a o lua şi a o vesti lumii. îl vei
recunoaşte prin aceste semne: el va urca pe creasta aceasta prin
Valea de Cremene. Va începe călătoria încoace, bine îmbrăcat,
înzestrat cu toiag şi şapte pâini; dar îl vei afla în faţa acestei grote
fără toiag, fără merinde, gol, şi de asemenea fără suflare. Până la
venirea lui, limba şi buzele tale vor fi pecetluite şi vei ocoli orice
apropiere omenească. Numai vederea lui te va scăpa din temniţa
tăcerii. După ce vei preda Cartea în mâinile lui, vei fi prefăcut
într-o stană de piatră, care piatră va păzi intrarea în această grotă
până la venirea mea. Din acea temniţă numai eu însumi te voi
desfereca. Dacă vei socoti aşteptarea prea lungă, va fi făcută mai
lungă. Dacă o vei socoti scurtă, va fi făcută mai scurtă. Crede şi
fii răbdător."
După care m-a îmbrăţişat de asemenea şi pe mine.
Apoi, întorcându-se din nou către cei Şapte, a făcut semn cu
mâna şi a spus: „însoţitori, urmaţi-mă."
Iar el porni înaintea lor în josul Văii, cu nobilul său cap
înălţat, privirea sa sigură cercetând depărtarea, sfintele sale
picioare abia atingând pământul. Dar când au ajuns la hotarul de
pâclă, soarele ţâşni de după marginea norului negru aflat deasupra
mării şi alcătui în cer o cale arcuită luminată cu o lumină prea
minunată pentru cuvintele omeneşti, prea orbitoare pentru ochii
muritori. Şi mie mi-a apărut ca şi cum învăţătorul şi cei Şapte sau
desprins de munte şi păşesc pe ceaţă, drept spre boltă, în soare.
Şi m-a mâhnit să fiu lăsat în urmă singur - vai, atât de singur-"
Ca şi cum ar fi fost istovit de o zi de muncă grea,
Shamadam se linişti dintr-odată şi rămase tăcut, cu capul plecat,
cu pleoapele coborâte, cu pieptul cutremurat de suspine
dureroase. Rămase îndelung astfel. în timp ce îmi căutam în
minte cuvinte de mângâiere, el îşi înălţă capul şi rosti:
„Eşti răsfăţat de Soartă. Iartă unui om fără noroc. Am vorbit
mult - poate prea mult. Dar cum aş fi putut altfel? Poate oare cel a
cărui limbă a fost pecetluită timp de o sută cincizeci de ani, să-şi
rupă pecetea doar cu un „da" sau cu un „nu"? Poate fi Shamadam
un Mirdad?"
„îngăduie-mi o întrebare, frate Shamadam."

„Cât de mângâietor este din partea ta să-mi spui „frate".
Nimeni nu m-a mai chemat cu acest nume de când a murit
singurul meu frate, iar aceasta s-a petrecut tare de mult. Care îţi
este întrebarea?"
„Dacă Mirdad este un învăţător atât de mare, sunt uimit că
din acea zi lumea nu a mai auzit de el sau de vreunul din
însoţitorii lui. Cum este cu putinţă?"
„Poate că îşi aşteaptă timpul. Poate că învaţă sub un alt
nume. De un lucru sunt sigur: Mirdad va transforma lumea, aşa
precum a transformat Arca."
„Trebuie sa fi murit de mult."
„Nu. Mirdad este mai puternic decât moartea."
„Vrei să spui că va nimici lumea, aşa precum a nimicit
Arca?"
„Nu, şi iarăşi nu! Va despovăra lumea, după cum a
despovărat Arca noastră. Şi atunci va aprinde iar flacăra veşnică
pe care oameni asemenea mie au ascuns-o sub obrocul prea
multor înşelăciuni, iar acum se vaită de întunericul în care se află.
El va clădi din nou în om ceea ce omul a dărâmat din sine însuşi.
Cartea se va afla de îndată în mâinile tale. Citeşte-o şi vezi
lumina.
Eu nu mai pot zăbovi. Aşteaptă aici un timp până când
mă întorc. Nu se cade să vii cu mine."
Se ridică şi plecă în grabă, lăsându-mă tulburat şi
nerăbdător. Am păşit şi eu afară, dar nu am ajuns mai departe de
muchea genunii.
Minunata privelişte care mi-a apărut înaintea ochilor mi-a
vrăjit sufletul într-atât încât, pentru o clipă, m-am simţit eu
însumi topit şi împrăştiat în stropi nevăzuţi asupra ei şi asupra a
toate: asupra mării din depărtare, liniştită şi acoperită cu abur
sidefiu; asupra dealurilor, când plecate, când culcate- aşternânduse
dinspre ţărm spre culmile colţuroase; în paşnicele aşezări de pe
dealuri, învăluite în verdeaţa pământului; peste văile verzi
cuibărite între dealuri, potolindu-şi setea cu inima lichidă a
munţilor şi semănate cu oameni trudind şi cu animale la păscut;
peste trecători şi râpe, răni vii ale munţilor în lupta lor cu Timpul;
în boarea blândă şi în cerul de azur de deasupra; în pământul sur
de dedesubt.
Doar atunci când privirea, în peregrinările ei, a început să
odihnească asupra Văii, am revenit la călugăr şi la povestirea lui
stânjenitoare despre sine şi despre Mirdad şi Carte. Şi mult m-a
minunat mâna nevăzută care m-a trimis în căutarea unui lucru,
numai pentru a mă aduce către altul. Şi am binecuvântat aceasta
în inima mea.

Călugărul se întoarse curând şi îmi puşe în mâini un obiect
învelit într-o pânză îngălbenită de vreme, spunând:
„Credinţa mea este de aici înainte credinţa ta. încrede-te în
credinţa ta.
Acum este foarte aproape cel de al doilea ceas al meu.
Porţile temniţei mele sunt larg deschise pentru a mă primi.
Curând vor fi gata să se închidă spre a mă fereca. Cât de mult
timp vor rămâne închise - numai Mirdad însuşi o poate spune.
Curând Shamadam va fi şters din amintirea tuturor. Cât de amar,
vai cât de amar este să fii şters! Dar de ce spun asta? Nimic nu se
şterge niciodată din amintirea lui Mirdad. Cel care trăieşte în
amintirea lui Mirdad, trăieşte veşnic."

Urmă o lungă tăcere după care Stareţul îşi ridică fruntea şi
privindu-mă cu ochii scăldaţi în lacrimi, spuse într-o şoaptă abia
auzită:
„Chiar de îndată trebuie să cobori în lume. Dar eşti gol şi
lumii îi este silă de goliciune. Până şi sufletul şi-1 înfăşoară în
zdrenţe.
Mie hainele nu-mi mai sunt de nici un folos. Merg în
grotă să le lepăd pentru ca tu să-ţi poţi acoperi cu ele goliciunea,
cu toate că veşmintele lui Shamadam nu se potrivesc pe nici un
om în afară de Shamadam însuşi. Dar ele te vor feri de necazuri."
Nu i-am răspuns în nici un fel, dar m-am învoit, într-o
tăcere plină de recunoştinţă. Cât timp Stareţul a zăbovit în grotă
pentru a se dezbrăca, am desfăcut Cartea şi am început să întorc
cu grijă filele din pergament îngălbenit. M-am simţit îndată vrăjit
de conţinutul cărţii, de la prima din filele pe care mă străduiam să
le descifrez. Le citeam una câte una, din ce în ce mai absorbit.
Subconştient mă aflam în aşteptarea Stareţului care să mă
înştiinţeze că a sfârşit să se dezbrace şi să mă cheme să îmbrac
veşmintele lui. Minutele însă se scurgeau şi el nu mă chema.
Ridicându-mi privirea dintre filele Cărţii, am privit înăuntrul
grotei şi am văzut în mijlocul ei grămada de haine ale Stareţului.

Dar Stareţul însuşi nu se vedea nicăieri. L-am strigat de mai
multe ori, din ce în ce mai tare. Nu a urmat nici un răspuns.
Eram foarte îngrijorat şi speriat. Nu mai exista nici o ieşire
din grotă în afara acelei înguste intrări unde mă aflam eu. Stareţul
nu ieşise prin intrarea aceea, de aceasta eram sigur, fără nici o
umbră de îndoială. Să fi fost el doar o nălucă? Dar i-am simţit
carnea şi oasele cu propriile mele oase şi carne.
Iată, Cartea se află în mâinile mele, iar hainele în grotă. Să
fie el oare dedesubtul lor? M-am aplecat si le-am răsfirat bucată
cu bucată, iar răsfirându-le mă luam pe mine însumi în râs. Multe
asemenea grămezi nu l-ar fi putut acoperi pe trupeşul Stareţ. Să fi
alunecat afară din grotă într-un chip tainic şi să se fi prăbuşit în
Prăpastia Neagră?
Pe cât de iute mi-a fulgerat în minte ultimul gând, pe atât de
iute l-am alungat; şi tot atât de iute am rămas ţintuit locului la
câţiva paşi înaintea intrării, văzând în faţa mea un bolovan mare,
chiar pe muchea Prăpastiei. Bolovanul nu fusese aici înainte.
Avea înfăţişarea unui animal ghemuit, însă capul avea o izbitoare
înfăţişare omenească, cu fălci aspre şi masive, cu bărbia lată şi
ridicată, fălcile strânse cu putere, ochii privind cu încordare spre
nordul pustiu.


Va continua. 

Cartea poate fi descarcata de AICI.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...